Azi am vazut filmul unui bun prieten. Desi nu am mai vorbit de ani de zile, mi-am dat seama ca ramane bun din insiruitea de imagini care ma atingea dincolo de cele mai mesterite cuvinte pe care le-am auzit in ultima vreme. Si, datorita profesiei, am auzit cate si mai cate.

Lungmetrajul lui pare a fi despre mare, scrima si dragoste.Din punctul meu de vedere este despre frumos, oameni si detalii ale vietii ce se imbina intr-o miscare extrem de armonioasa si estetica, a carei curgere o ignoram zi de zi, cautand intelesul in abstractizari si forme mult prea complicate. E un film despre puterea de a vedea, de a simti, un film senziorial a carui lupa se opreste asupra peisajelor autohtone, asupra gesturilor mecanice pline de inteles, asupra persoanelor a caror existenta materiala pare a fi doar un pretext al simtirii.

N-as putea sa-mi dau cu parerea despre ce ar putea fiecare sa inteleaga din acest film. Din rapiditatea cadrelor scurte, pline de frumos, pe care a-i vrea sa le tranformi in tablouri sa le atarni pe perete sau sa le porti mereu cu tine intr-un colt al mintii. As fi vrut sa-mi antrenez memoria sa intipareasca pentru totdeauna micile bucati de rai cotidian. Dar, am primit mai mult decat atat, am resuscitat capacitatea uitata de a vedea nimicurile extraordinare, colturile fotogenice, scurtele miscari ce dezvaluie universul interior al fiecaruia. Pentru mine a fost un exercitiu de introspectie mai mare decat multe provocari terapeutice de-a lungul anilor.

Uitasem ca exista oameni care spun mai mult tacand si filme care exprima mai multe in imagini.